Varsta si cele aferente...

            Sufar de ceea ce suferiti mare parte din voi. Afectiunea tinerilor care nu mai sint foarte tineri, deci sint undeva in jurul a 30 de ani. Au trecut sau se apropie de aceasta varsta de “aur”. Sint angajati, la patron ori la stat, si au munca de "stat". Iar viata noastra decurge rectiliniu si uniform, cu putine ruperi de ritm. Cam ca apa in vasul de la buda. Se umple vasul ,se umple, se umple, (serviciu-acasa-serviciu-acasa) tragem apa ( adica mai iesim si noi din an in Pasti in oras, mai dam cu mucii in fasole) apoi revenim la ritmul de umplere a rezervorului. Pana data viitoare.
           Afectiunea se numeste durere in cot  sedentarism. Stiu, nu e o afectiune in sine, dar sedentarismul ne ofera o paleta variata de afectiuni. Alegem noi mai tarziu. Plus transformari corporale nedorite. Lupt demult cu sedentarismul. Din pacate doar la nivel de vorbarie. Mi-am luat bicicleta de pedalat pe loc si, precum prognoza toata lumea, am pedalat de vreo 3 ori. Apoi am pitit-o in colturi tot mai ascunse ale casei, acum e in umbra totala si astept sa fie piesa de epoca. De fugit prin cartier nu poate fi vorba. Impedimentul principal e lenea. Al doilea sint maidanezii de cartier. Nu am chef sa fug cu ei dupa mine, sa mi se prinda unul de glezne, doi de buci si unul de ceafa. Pur si simplu nu-mi place sa fiu sanie cu zurgalai schelaitori.
            Veti intreba de ce nu practic un sport cu prietenii. Pentru ca am un program anormal de munca. Dimineata-seara.Zile libere canci pentru tras respiratia. Imi ramane varianta de a merge in curtea unei scoli, la terenul de sport si sa urlu cat ma tin bojocii:”Copilaaaaasi, poate juca nenea un pic de folbal cu voi?”
            Mi-a ramas alternativa sala de fitnes. Unde ar trebui sa fug, nu numai sa trag de greutati ca ciocanarii. Sa fug pe banda. Si, am ajuns la ceea ce vroiam sa spun (da, iar am avut o uriasa introducere) NIMIC NU E MAI PLICTISITOR DECAT FUGITUL PE BANDA. Ma omoara. Psihic. Sint plictisit ingrozitor inca inainte de a urca pe banda. Pentru ca pe banda timpul curge altfel. Parca banda merge inainte iar timpul curge inapoi.
           Pe banda imi dispar gandurile. Obosesc de la primii pasi. Poate daca m-as gandi la ceva, as visa ceva, mi-as face planuri, mi-as rezolva probleme in ritm de trap, minutele de fuga ar trece. Dar nu trec. Urc pe banda si nu ma gandesc decat la fapul ca trebuie sa fug si timpul va sta in loc. Mi s-a intamplat sa numar oi. Multe oi. Oi. Oi. Oi albe, oi negre, oi crete, oi chele, oi crete, numar ciobani, caini, magari, ma uit la cronometru, au trecut 8 secunde. Desi eu am numarat mii de oi. Unele au si fatat, mieii au fost deja taiati, mancati, expulzati in buda aia care se umple si iar se umple. Imi impun sa ma gandesc la altceva. Dar ma revolt. Cum adica imi impun eu mie?! Fac ce vreau! Cine esti tu sa-mi impui ceva?! Las ca-ti arata eu tie. Si fug… fug…to mai obosit, tot mai pe loc.
           As vrea sa fiu Forrest Gump. Sa-mi rup atelele barajului psihic. Si pret de zece minute sa traiesc doar bucuria de a fugi. Tot mai tare si mai tare. Pe langa mine sa alerge peisaje de vis, sa-mi bata vantul in plete, sa mi se umfle peptul de aerul curat ce iese din milioanele de ace ale brazilor verzi si parfumati.
           Iar acu voi veti spune pe buna dreptate: Atunci ce cauti bre pe o banda de cauciuc?! Du-te in padure.
           Care esti alergator pe banda, zi-mi si mie rogu-te cum sa fac sa nu-mi vina sa sar pe geam. Ori spune daca fugi, unde fugi. Ori ce faci ca sa nu te mumifici stand pe scaun,in masina sau la birou.Multam fain.