A gresi e omeneste?

Greşesc când iert ce-i de neiertat şi nu trec cu vederea micile derapaje.
Greşesc când, din prea multă siguranţă, uit să mă gândesc la consecinţele acţiunilor mele.
Greşesc când, din comoditate, las pe altă dată lucruri care sunt primordiale.
Greşesc când, în loc să-mi văd de treabă, aplec urechea la răutăţile altora.
Greşesc atunci când dau drumul vorbelor fără a fi pe deplin convins de ceea ce zic.
Greşesc când dau sfaturi pe care nu sunt în măsură să le urmez.
Greşesc când, în loc să spun o vorbă blândă, ridic tonul...
Greşesc când vorbesc, în loc să tac şi tac când ar trebui să vorbesc.
Greşesc când uit să mulţumesc oamenilor pentru o vorbă bună sau doar pentru că-mi zâmbesc.
Greşesc când, în loc să dau o mână de ajutor, întorc spatele.
Greşesc când las în viaţa mea persoane care nu-şi merită locul.
Greşesc când mă înconjor cu singurătate, când am atâţia oamenii frumoşi lângă mine.
Greşesc când nu spun celor dragi mie cât de mult ţin la ei.


Greşesc! Zi de zi! Greşesc cu sau fără intenţie! Unele greşeli lasă urme, altele trec nevăzute. Mai grav este că, deşi ştiu că greşesc, continui să merg înainte. Şi de fiecare dată când rănesc, regret. Din păcate, regretul nu scuză greşeala mea!
Dar cea mai gravă greşeală este că am găsit scuza perfectă: greşesc pentru că... sunt om! Oare asta îmi va aduce iertarea celor cărora le-am greşit?