Vorbe de prisos...

             Oare ce ai putea sa-i spui unei persoane cand totul in jur i s-a naruit? Cum sa i spui ca exista viata si dupa ce a pierdut ceea ce pentru ea a insemnat viata? Poti incerca sa-i explici prin exemplu personal, dar tot nu este de ajuns. Poti veni cu sute de solutii si o mie de idei, solutii dintre cele mai geniale, poti sa-i intinzi de o mie de ori mana pentru a o ridica din prapastie si tot nu e de ajuns.
             Pentru ca, oricat de mult te-ai stradui si oricat efort ai depune, e mai bine sa-i acorzi timpul necesar pentru a plange, pentru a-si face ordine in ganduri (ar fi ideal de s-ar intampla acest lucru), pentru a spera inca la un come-back spectaculos... dar tocmai speranta aceasta dauneaza cel mai mult in astfel de momente, pentru ca ea te tine in loc, te face sa arunci privire pline de intrebari spre trecut si nu spre viitor... un viitor care este doar al tau!
             Si revenind la intrebarea de inceput... ce i-ai putea spune? Ca ai avertizat-o ca se va ajunge la asta, odata si-odata? Ca asa e normal sa se intample? Ca ii esti alaturi si ca, daca va avea nevoie de ceva, sa nu ezite sa apeleze? Asta e deja stereotipie! Aceste cuvinte le-as spune oricui, dar pentru o persoana deosebita ce ai face? Ce spui pentru cineva care intr-adevar conteaza?
            Pretuind prietenia, am realizat ca ceea ce conteaza nu este numarul de sfaturi pe care-l dai, ci rabdarea cu care asculti! Caci o mie de vorbe nu fac cat 10 minute de ascultat!
           Asadar, fi fara griji! Ia-ti timpul necesar pentru a face ceea ce consideri ca e bine pentru acel moment!
           Sunt alaturi de tine,scumpa mea!